„Simbolul e mereu ambiguu, polivalent, proteiform; nu poate fi închis în câteva formule. În rest, el nu se traduce doar prin anumite cuvinte și texte, dar și prin imagini, obiecte, gesturi, ritualuri, credințe, comportamente. Cercetarea lui e cu atât mai anevoioasă cu cât ceea ce spun înșiși autorii Evului Mediu, inclusiv cei mai iluștri, nu acoperă câtuși de puțin extinderea câmpurilor sale de acțiune, nici diversitatea sau suplețea modurilor sale de intervenție. În plus, este vorba de un obiect al istoriei pentru cercetarea căruia pericolul anacronismului îl pândește pe istoric în cazul fiecărui document. În fine, această cercetare, prin însuși faptul de a fi întreprinsă, prezintă adeseori riscul de a face ca simbolul să piardă o bună parte a dimensiunilor sale efective, estetice, poetice sau onirice.”
